| |
Pentru a ieşi dintr-un
univers concentraţionar
– şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr,
o temniţă ori o altă formă de încarcerare;
teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului
-
există soluţia (mistică) a credinţei.
Nicolae Steinhardt
Fragmente din “Jurnalul Fericirii”
1912-1989
Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul
cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă,
ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase
lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească
fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit
la cecitate şi paraplegie.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie
eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16:
„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi
ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes,
5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim.
4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz
la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu
fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte
fiţi oameni mari”).
În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt.
(La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu,
la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare,
mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat
că nu mă pot asocia decât printr-un vag şi neconcludent
gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă
îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul
sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez.
E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi
de împlinire. Încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau,
e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.
Creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului.
Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu
înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea
orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor,
nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi
a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi
ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să
se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului,
toate concesii ale divinităţii - , ci de transformarea făpturii.
Dumnezeu care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul
absent pentru noi?
…
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice
că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară
ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că
– pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face
totul ca să nu credem; îi place - zice s-ar - să acumuleze
piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente
pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în
imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume,
toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
…
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă
aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm
evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic
Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un
mod misterios.
Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie
şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra
mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii.
S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi
lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat:
este adevărat că botezul este o sfântă taină, că
există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară,
mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât
de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi
o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă.
În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia
că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet
îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe
buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare
cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ
de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi
o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi
înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe
toate!” şi de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos,
este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au
făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât
banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins
în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase
din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată
ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine
din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să
devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul
ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite
şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui
Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.
…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că
accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu.,
dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate
cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea
pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos,
ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu
e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i
iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred
cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie,
ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate
capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura
directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi
lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece
– redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul,
de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere
trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală
metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau
şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia
lui Dumnezeu.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don
Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat
şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea
ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru
a deveni ceea ce este.
În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar,
sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos
întrupat. Ci numai o lumină uriaşă . albă şi strălucitoare
– şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din
toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură
totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt
în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un
perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu
prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin
intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi
că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd
ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că
sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă
decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine
e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează
încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund,
apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte
din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos,
deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte
asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă
înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă
– şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte.
Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.
În această a doua celulă din închisoare se petrece, îmi pare,
ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe
drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele
a plecat. Dar se cuvine să începi, tu om, a secreta fidelitate şi
un nou val de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi
realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat,
mai arid: în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai
eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale,
asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti
un lucru foarte greu. Că nu numai începutul – nunta – e curat, ci
şi traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de
relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul
nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre
copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată,
acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii
şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi
anilor pe şart.
Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca
oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai
ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism,
bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ
şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură,
e hapenning - e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate
dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie
şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e
supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină,
cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele
sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă
neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!)
şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea
fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de
herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar
nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare,
a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare
înălţime – şi nici o plasă dedesubt.
Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii
fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.
Două nume stârnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt
în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin
şi Eugen Ionescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită
lui Dinu Nc.
…
Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate,
vârsta nu mai e un criteriu despărţitor. … Din discuţiile
purtate reţin câteva puncte:
a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate
incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală.
Ideea de bază a lui Teilhard – că evoluţia în timp e certă
dar că între specii nu există relaţii descendente – poate
fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec – pare-se
– ca într-o vitrină unde o mână nevăzută înlocuieşte
în fiecare anotimp obiectele expuse. Înlocuirea – toamna – a sandalelor
cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii;
şi tot astfel şoşonii – iarna – nu s-au realizat prin lentă
evoluţie din galoşi;
b) „cazul” Teilhard arată că iezuiţii au rămas în
fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului
şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă;
c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească:
admiterea ipotezei că în drumul spre punctul omega rolul speciei
noastre s-ar putea să nu fie decât realizarea unui nou strat geologic.
(Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică?
Să nu fie!)
d) metacreştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească
nu-i cumva supărătoare concesie făcută limbajului
la zi, un agiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie
tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de
termeni cât mai ştiinţifico-grandioşi?
Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu ?!, am vrea,
neîncrezători să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri
la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie,
că s-a hotărât să poposească în aşa murdar sălaş.
Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de
năpastă?) şi, ca Moise, am fi ispitiţi să argumentăm
(spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt un
om îndemânatic. Alege pe un altul.
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv
este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că
eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci
jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul
şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura
ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă
postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul
e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu
e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar
nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi
este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul
păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea.
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care
nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”,
toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă
– şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară.
(Fragmente extrase din cartea:
N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii,
Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)
Salt la inceputul paginii |
|
